duminică, 26 februarie 2017

Buna ziua, ma bucur daca ati venit pe la mine. Numele multora dintre voi sunt in mintea mea si chiar pe buzele mele adeseori, simt ca ma adresez unor prieteni deja de demult si va multumesc pentru asta. Am ceva emotii suplimentare pentru ca stiu despre cateva cunostinte noi care si-ar putea arunca din cand in cand privirea pe ceea ce scriu, cunostinte din viata reala care m-au cunoscut intr-un moment al meu de slabiciune. Curaj, gaina, ca te tai! Orice s-ar spune, am fost o mare protejata pana m-am decis sa-mi asum viata, plecand de acasa. La fel si sotul meu. Oamenii imi zic “doamna” si eu doar ca nu ma uit peste umar: mie mi se adreseaza? Am inceput, cu timpul, sa ma obisnuiesc. Da, am aproape patruzeci de ani, da, m-am (cam) maritat…Varsta si statutul ma recomanda asadar ca “doamna”. Nu e rau, nu ma sperie, doar ca aceasta reala stare de fapt inca o mai surprinde pe fetita din mine, deprinsa cu purtarea de grija din partea tuturor alor mei. Mi-au permis sa ma rasfat, sa ma mofturosesc si mai ales sa copilaresc, pana cand, necoapta bine, mi-am luat zborul de langa ei. In lume, nu ma cocoloseste mai nimeni, mai niciodata, in niciun caz cat ei. Pentru ceilalti, sunt “doamna” si toti se asteapta sa ma port cu o maturitate despre care n-au de unde sti ca abia acum se dezvolta in mine. Dar uite ca s-a ivit ocazia sa accept ca toti acesti “ceilalti”, care nu sunt parintii, fratii si surorile mele, nu au dragoste si dispozitie, timp si pacienta ca ei, sa ma ajute. Ei nu-mi taie friptura, nu-mi leaga sireturile, nu au rabdare cu lacrimile si toanele mele. Pentru ca ei nu vad in mine fetita vulnerabila care ma stiam, ci ditamai femeia, care poate singura sa se ajute. Da, pentru ca nu mi s-a dat (intr-o imprejurare recenta) intreg ajutorul cum aveam nevoie, m-am adaptat la realitate: sunt mare de-acum, grupa mica de la “gradinita” vietii am depasit-o demult, desi n-am fost atenta s-o simt. Nu-mi mai poate spune nimeni ce si cum sa fac pentru viata mea, nu se mai implica si nu mai lupta nimeni altcineva, ca pana mai adineauri, pentru confortul meu. Stalpii de sustinere pe care i-am avut pana acum neconditionat in cei apropiati, nu-i pot avea nicicum prin cei straini, si ce-mi ramane de facut decat sa-mi construiesc alaturi de sotul meu si de Dumnezeu unii pe care sa-mi bazez restul de viata, cat mai echilibrata? Fac si beau limonada pe care-o fac cu lamaile pe care mi le da viata. Plang si ma ridic, si-i iert pe toti cei care nu stiu ca vreau sa fiu ajutata cu iubire sa ma ajut singura. Atata va rog: nu ma alungati dintre voi cand mai uit si eu ca-s “Doamna Ioana” si ma port ca o Ionica-mititica. In fotografiile de mai jos, vedeti muncindu-se pana la epuizare pentru binele pacientului care a fost sotul meu, o inimoasa doamna kinetoterapeut care ne-a facut, stie dumneaei de ce, s-o iubim. In plan indepartat, in tricou verde, puteti observa tanarul (inca student?) care mi-a redat stima de sine, diluata considerabil in aceste doua saptamani. Vreti sa stiti cum? Fara sa ma-ntrebe daca (mai) pot, daca (mai) vreau dupa tot ce facusem deja la sala, mi-a zis autoritar: “Ioana, fa treizeci de flotari.” Faptul ca nu s-a indoit de mine, de vointa mea de-a ma depasi, a activat instantaneu in mine ambitia, roasa pana atunci  de neincredere. (Pufulete, iti multumesc mult pentru pozele pe care mi le-ai facut pe ultima suta de metri, ma ajuta de nici nu-ti imaginezi. Iti doresc succes in orice-ai face.) This slideshow requires JavaScript.

Cosmonova . 2017 Copyright. All rights reserved. Designed by Blogger Template | Free Blogger Templates